(fragment)
(…)
Mă uit la ceas. Patru fără cinci
minute, dimineaţa. Am adormit pe banca acesta rece, cu capul dat pe spate şi
gura larg deschisă, într-o poziţie rigidă ca de mort. Cred că ridicolul a
dănţuit îndelung în jurul meu,amuzându-se teribil, dar a trecut foarte mult
timp de când nu-l mai bag în seamă. E desuet şi infantil. Cred că-şi dă şi el
seama că nu poate fi treaba lui atunci când cineva adoarme sub cerul liber pe o
bancă într-un parc, chiar dacă acela nu este altcineva decât un amărât de
însingurat. Dealtfel, eu nu am văzut niciodată un solitar ridicol. Cel mult,
trist. Mă întind cât sunt de lung, încercând să alung frigul ce-mi pătrunsese
oasele. ,,Frig
dimineaţa, dom’le, al naibii de frig”, îmi spun frecându-mi mâinile cu străşnicie pentru a mi le
mai încălzi un pic. Privesc în jur. Aceeaşi privelişte de cu o seară înainte : parcul gol, cu copacii aceştia desfrunziţi
ca nişte cruci uriaşe în mijlocul unui deşert nesfârşit. Primul gând care îmi
vine în cap este să plec înspre casă, dar aproape imediat am realizat că acasă
pentru mine înseamnă de fapt, nicăieri şi nu ai cum să pleci nicăieri decât dacă eşti nevoit. Ori eu nu
sunt nevoit de nimic şi
de nimeni. Nici măcar
de mine însumi. Cel
mai bine este să
mai zăbovesc un pic
până când îmi trece somnolenţa, apoi văd eu ce mai fac. Îmi caut prin buzunare ,,avaria”,
aşa numesc eu cele
trei - patru ţigări pe care le dosesc de
mine însumi atunci
când am norocul să fac rost de bani pentru
un pachet întreg.
Obiceiul este bun şi
l-am deprins de la un amărât care murise pe neaşteptate cu ceva timp în adăpostul comun de la
subsolul clădirii
dezafectate în care ne aciuisem de vreo câteva săptămâni. Eu nu eram acolo când
l-au găsit îngheţat dimineţa, dar haina lui zdrenţăroasă am luat-o dintr-o
cutie de carton în care nefericitul îşi păstra bulendrele şi pe care nimeni nu
o observase. El avea întotdeauna nişte ţigări în buzunarul de la piept, pe care
le păstra cu grijă. ,,Nu pentru mine,
nepoate, că eu nu fumez, dar mai dau la cei care au nevoie, săracii”.
Auzi, tu, ,,săracii”...mă bufneşte şi râsul, biet nebun.
Dibuiesc o ţigară căzută în căptuşeala hainei. Cam
mototolită, dar merge...astea nu-s vremuri de făcut mofturi. Aprind cu un
chibrit care scapără ca ochii mortului şi trag cu nesaţ primul fum în piept.
Expir aferat, privind cum aburii respiraţiei se amestecă cu fumul de ţigară în
aerul rece. Privesc din nou în jurul meu de parcă aş aştepta pe cineva sau mai
grav, aşteptându-l, acest cineva ar putea să apară pe neaşteptate. Dar în jurul
meu este pustiu şi linişte, nici măcar o adiere nu tulbură ora la care morţii
se reîntorc în mormintele lor. Cu excepţia mea. Cred că eu sunt singurul care
se opune cu îndârjire să se întoarcă în mormântul vieţii sale. Tresar. În
capătul aleii s-a aprins brusc un felinar. Apoi cel de lângă el şi tot aşa, pe
rând se aprind toate lămpile din parc, răspândind o lumină gălbuie şi palidă,
care te duce cu gândul la căldura unui cămin în care s-a făcut focul de curând.
Cel puţin pe mine, cu siguranţă la acest lucru mă face să mă gândesc acum.
Galbenul noiembrian este acum strălucitor ca o Lună plină într-o noapte senină
de vară. Zâmbesc. Nu este prima oară când, în loc să se stingă, lămpile acestea
sunt aprinse în apropierea ivirii zorilor şi de cele mai multe ori, rămân aşa,
toată ziua. Mă amuză teribil încurcătura asta. Doamne, cât este de frumos
puţinul de care ne-a fost dat să ne bucurăm la începuturile noastre, ale
oamenilor! Cred însă, că scurt timp după aceea, lucrurile au început să se
complice îngrozitor. Unii spun că doza de care avea nevoie omul pentru a se
bucura a crescut treptat până când din cauza unei supradoze, omul a orbit.
Total şi definitiv. Mă intreb dacă un orb se mai poate bucura de ceva, eu
personal nu am întâlnit nici unul fericit. În ziua în care am fugit din lumea
celor care privesc, dar refuză să vadă, toţi mi-au strigat că sunt un prost şi
că o să dau eu de
dracu', dar uite că
timpul a trecut şi
ia-l pe dracu' de unde nu-i. Măcar
mă bucură faptul că încă
am vederea bună şi nu trebuie să iau supradoze. Mă simt bine cu puţinul care-mi conservă vederea, iar ochii îi folosesc, pentru
economie de suflet, doar la privit. De cele mai multe ori, în gol. Găsesc
foarte reconfortante aceste gânduri care mă vor ajuta să trec şi prin această
zi ce se anunţă anodină, dar gata cu meditaţiile, trebuie să mă duc spre
bârlogul meu ca să-mi pregătesc o cafea. Zaţul pe care îl primesc de la
bucătăreasa unui local din apropiere, la ora închiderii, îmi prieşte de minune.
Dimineaţa îmi pot face o cafea chioară la flacăra aragazului meu cu gaz
lampant, iar seara, uneori, mă delectez cu câte un ceai. Ceai veritabil, pentru
că pe acesta nu se înghesuie nimeni să-l fure. Mă pregătesc să mă ridic de pe
bancă, dar un zgomot ciudat îmi atrage atenţia. Îmi încordez auzul încercând
să-mi dau seama de un provine şi realizez că este sunetul unor paşi. Un zgomot
specific pantofilor de damă, cu toc. Toc,toc,toc, sunetul creşte, se amplifică
prin tot parcul ca un ecou ascuţit. Renunţ să mă ridic de pe bancă, prefer să
aştept să văd cine este posesoarea acestor paşi matinali. Dacă m-aş ridica acum
şi m-ar vedea apărând brusc, este posibil să creadă că vreau să o atac sau cine
ştie ce şi-ar închipui. Numai de probleme nu am chef acum, aşa că prefer să
stau liniştit la locul meu până va trece. Mă va observa, şi îşi va continua
drumul. Mă gândesc să mă prefac adormit, dar o pornire inexplicabilă mă face
să-mi doresc să o pot privi o clipă pe femeia acesta care, la patru dimineaţa
are curajul să traverseze un parc pustiu. Îmi spun că trebuie să fie o femeie
deosebită. Hotărăsc să rămân într-o poziţie degajată, cu o expresie indiferentă
şi să fumez. Arunc chiştocul ţigării fumate şi mă caut prin buzunare după alta.
La naiba, măcar una să mai găsesc...
(…)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu