Cioburi şi Blues (III)

Noaptea.

Mesele de lemn, barul vechi şi fumul de ţigară plutind la semi-înălţime. Chipuri estompate, sunetul pianului, sentimentul abandonului şi... tu. Mi se pare că te apleci spre mine ca să-mi spui ceva la ureche. Ecoul vocii tale versatile se ridică în rotocoale împletindu-se cu muzica... B.B. King se simte cald în inimă şi-mi torn alt pahar de whiskey. Mă întreb dacă ştii cât de mult te iubesc...

Acum te simt ca pe o maree fără un ocean al ei. Nu m-ai obligat să fiu marele ,,poate”, eu singur mi-am asumat rolul acesta cabotin. ,,Plonjează în gol cu mine!” spuneai când îţi cuprindeai faţa între palme şi rămâneai nemişcată ore în şir într-o tăcere de nepătruns.

Chiar aşa... dacă m-aş băga brusc în paharul tău, m-ai bea neştiind ce te aşteaptă sau mă vei duce acasă cu pahar cu tot ca să înlocuieşti acvariul tău cel vechi? Nu te gândi prea mult, detest iluzia premeditată. Să ştii de la mine că pot fi un peştişor minune. Tăcut, tentacular şi avid. Poate şi datorită faptului că tot ce ştiu despre tine este cât de mult îţi place să fii vinovată! Această credinţă a ta în erotismul vinovăţiei. Această frământare necontenită a mâinilor. De ce nu le laşi să vorbească în locul tău? Pentru că ele nu ştiu să spună minciunile pe care tu le ştii? Poate. Însă, nu le substima, degetele învaţă repede. Mai repede decât ne putem construi noi apărarea. Mult mai repede decât ne putem adăposti de noi înşine.

Da, ştiu, călătoria noastră. Nu am uitat. Tăcerea mea nu este uitare. Ştiu că ai o obsesie cu această călătorie. Totuşi, nu înţelegi nici acum că am fost pretutindeni, în toate locurile, în toate ascunzătorile posibile? Îţi spun că nu mai este nici măcar un singur ungher în care să nu ne fi ascuns deja. Noaptea aceasta nu ne mai iubeşte, nu ne mai vrea. E târziu, mult prea târziu...

Prin fereastra acoperită cu jaluzele ponosite, în barul vechi de la marginea lumii, o rază timidă de soare se culcuşi pe podeaua de lemn aspru. Inconştienţi, ne-am căutat unul altuia mâinile, palmele, gurile. Muzica s-a oprit şi ca prin vis îmi pare că-mi spui că vrei să plecăm.

,,Mai avem un singur loc în în lumea aceasta unde nu am fost până acum.”

O altă rază de lumină străpunse fereastra, apoi alta, şi alta, un snop imens de galben se răsfiră ca un evantai prin toată încăperea, prin toţi oamenii, prin toate privirile.

,,Unde? Unde nu am stat ascunşi până acum? Unde, în ce loc nu ne-ar putea găsi nimeni şi am putea să ne păstrăm iubirea?”

M-am ridicat brusc de la masă şi un torent de trăiri amalgamate m-a străbătut până în adâncuri. Am plâns, am râs de bucurie, am înţeles, am sperat şi am iubit cu tot sufletul să deschid uşa, toate acestea într-o fracţiune de secundă, năvalnic, tumultos, exact aşa cum, deodată, lumina orbitoare a unui soare nou s-ar revărsa peste noi în valuri imense. Am intins mâinile spre ea aşa cum un naufragiat le întinde spre unica scândură ce pluteşte pe imensitatea oceanului.

,,Vii cu mine? Vii să locuim împreună în lumina plină a zilei? În irisul strălucitor al soarelui ce ne aşteaptă doar pe noi doi? Hai, vino, te rog!”.

Ea s-a ridicat încetişor de la masă, a stat neclintită câteva clipe, apoi sovăitoare a păşit înspre lumină. S-a apropiat şi a întins mâinile către mine. Abia când a ajuns în cadrul de lumină incandescentă a uşii, în privirea unei noi zile, îmbrăţişând-o, am văzut că plângea.

Încă de la început.