Scrisoare către un prieten

Mi-e atât de dor de tine, prieten drag,
martor tăcut al existenţei mele,
mare şi strălucitor, crescut în taină
din imense bolţi ale surâsului solar
ce ne mângâiau plajele nesfârşite
adunate-n piramide de beţii crunte,
atunci când iubeam până la delir
acele femei sălbatice şi dure,
cu pielea de nisip galben, orbitor,
pasiunile, trările, cântecele,
carusele nesfârşite-n apusuri
de la ţărmul mării-mamă.

Îţi aminteşti prietene călător
cum îţi strângeam în pumni de suflet,
acordurile rare de chitară amară
ce ţeseau plase de meteoriţi
şi cum desenam cu degete prelungi
pe spatele delfinilor, valuri,
versuri din vremuri ce nu mai sunt
şi nu vor mai fi în veci.

Mi-e dor de tine prieten drag,
doar tu ştiai să-mi povesteşti,
cu vocea ta gravă şi complice,
povestea timpului ce-şi plânge
în cochilii de scoici albastre,
murmurul furtunilor ce-au trecut
Prin atâţia ani,
cu priviri de suflet.