Stau pe canapea şi privesc
prin cameră. Într-un colţ se află un fotoliu vechi. Pe el stă Nostalgia. Este
încă o damă bine deşi este trecută bine de prima tinereţe. Cochetă şi timidă,
ea a păstrat acel aer misterios şi plăcut al vremurilor bune. Îmi este o bună
prietenă şi în ultimul timp a începur să mă viziteze tot mai des. Mă bucură
acest lucru, avem atâtea lucruri să ne spunem. Ne plac evocările cu un ritm
lent, melodios, aşa, ca în piesele languroase de jazz ascultate târziu în
noapte. Acum însă, tăcerea dintre noi este binevenită. Amândoi avem nevoie de
un mic răgaz. O privesc cu dragoste şi-mi amintesc anii care au trecut peste
noi. Eu am îmbătrânit şi cu cât îmbătrânesc mai mult, ea se face mai frumoasă
şi mai elegantă. O simt cu tot sufletul.
Îmi distrage atenţia,
Pasiunea, care perindându-se prin odaie, monologhează abia şoptit. Parcurge cu
paşi mici şi repezi distanţa până la un perete, se opreşte în faţa lui pentru
un moment, spune ceva doar de ea auzit, apoi se întoarce brusc şi porneşte la
fel de grăbită spre peretele opus. Şi tot aşa, într-un du-te-vino neobosit. Îmi
spun că energia ei este specifică vârstei, vârstă pe care nu o poţi ghici
orişicât de mult te-ai strădui. Pare neschimbată de atâţia ani, neatinsă de
trecerea timpului. Ne ştim demult şi încă ne iubim ca în prima zi când ne-am
cunoscut. Deşi are o fire ciudată, aproape imposibil de descifrat, îmi este
tare dragă. Fără ea, aş fi fost mult mai sărac şi mai trist, de fapt, nu aş fi
fost eu însumi. Între noi doi s-a înfiripat acea iubire tumultoasă pe care o
afli din cărţi şi te minunezi cât de stranie poate fi soarta uneori. În momentul
acesta s-a oprit în faţa ferestrei şi mimează veselă uimirea. A ,,descoperit”
fereastra.
,,Nu sunt numai pereţi,
iată şi o fereastră!” strigă ea şi mă privi amuzată. Nu am spus nimic, doar am
zâmbit îngăduitor. Recunosc că m-am gândit de-a lungul timpului dacă este
totuşi, întregă la minte. Am alungat de fiecare dată gândul odios şi m-am
simţit ruşinat; este doar un copil mare, un copil înţelept care nu vrea să se
transforme într-un adult, ca mai apoi să moară. Povestea este veche de când lumea.
Am spus mai devreme că stau
pe canapea şi privesc – aparent – în gol. Aşa este. Însă nu sunt singur pe
această canapea veche. O ţin pe genunchi pe Ea. Cea mai insistentă şi
persuasivă dintre iubitele mele. Are un nume care ar părea uşor ciudat, dar
asta numai pentru necunoscători. O cheamă Singurătatea. O femeie frumoasă, cu o
atitudine degajată, poate un pic frivolă, dar mândră şi neînduplecată. Nu
suportă să fie contrazisă şi renunţă foarte greu la convingerile ei, la care
ţine cu străşnicie. Trebuie să fii foarte abil ca să reuşeşti s-o convingi sau –
de ce nu – s-o păcăleşti. Îmi stă nemişcată în braţe, cu capul sprijinit de
umărul meu. Zâmbeşte. Ştiu că îi este bine aşa, împreună cu noi, în această
cămăruţă uitată de timp. Îmi aduc aminte bine că mi-a spus odată, că ea ar muri
dacă ar rămâne singură. Că ea are nevoie tot timpul, dar absolut tot timpul de
cineva lângă care să stea. Nu ştiu ce am răspuns atunci, nu ştiu dacă măcar am
spus ceva, însă de atunci nu ne-am mai despărţit. După o vreme mi-a spus că s-a
îndrăgostit de tăcerea mea. De felul cum tac şi de privirea mea. M-am ferit
să-i spun că o iubesc şi eu. Dar ea ştie.
(...)