Optzeci şi şapte de zile

(fragment)

De ce optzeci şi şapte de zile? Nici el nu ştia exact. De multe ori se îndoia că ar fi ştiut vreodată. Poate pentru că de atâtea zile călătorea ca un străin printr-o lume ce nu mai îşi dorea s-o recunoască. Poate pentru că atât timp a durat acea rătăcire stranie, acea cavalcadă a trăirilor contradictorii ajunsă la paroxism. În rarele sale momente de acalmie, realiza că fugea de el însuşi, de mintea şi de corpul său de care îi era silă. Se scutura de propria existenţă ca un lepros ce nu-şi mai putea îndura boala, ca un muribund ce nu-şi putea curma suferinţele acerbe. Umbra grotescă a scârbei de lume se ridica ameninţător peste ruina vieţii sale şi fumega ca o moarte lentă. Chinul cumplit provocat de neputinţa de a se ascunde. Pulsul din ce în ce mai slab al memoriei, laşitatea cruntă, apoi agonia.

Într-o gară al cărei nume nu vrea să-l ştie, strânge în pumn biletul spre o destinaţie necunoscută,  şi păşeşte rar pe peronul de unde un alt tren va pleca tăcut şi anonim,  spre un alt nicăieri. În noaptea aceea rece, într-o lume fumurie care s-a scuturat de oameni, îşi imaginează morminte pe care au crescut înghesuite o mulţime de flori sălbatice care se luptă între ele pentru un petic infim de cer curat. Lupta monstruoasă le obligă să se ucidă unele pe altele, cerul pentru care îşi zdrelesc tulpinile ţepoase, nu ajunge să ţină în viaţă nici măcar una singură. Este o luptă în care nimeni nu câştigă. Este doar un test al morţii. Nici el, călătorul, nici nefericitele flori, nici măcar peticul acela spălăcit de cer nu ştiu nimic despre destin. În urma lor, furtunile vor mătura pustiul ce le va supravieţui şi nimeni nu-şi va mai aminti nimic. O lume de chipuri goale amuţită în îngheţ. Bucăţi imense de timp se vor prăvăli acoperind a lor mormânt. Apoi, neantul.

Optzeci şi şapte de zile a durat o poveste care l-a transformat lent şi dureros într-un călător invizibil, mut şi pregătit să înfrunte spaţiile oarbe, pline de corvoadă sufletească. Vânturile reci ale uitării îi dizolvară orizonturile. Numărase în gând toate nopţile transformate în dimineţi alburii, fără contururi, prin care întrezărea tot felul de chipuri. Chipuri fără nume, fără trăsături, însă care aveau un glas împletit din sunete ciudate, un glas ce se pierdea într-un hohot uriaş de râs, multiplicat monstruos de tenebrele minţii sale. Atunci, în grabă, îşi scufunda faţa în palme şi încerca din răsputeri să asculte liniştea din căuşul lor. Acea linişte tămăduitoare îi dădea puteri pentru mai departe. Cel mai departe!

Dacă ar fi putut scrie o carte despre istovitoarea călătorie, probabil ar fi durat foarte puţin timp. Ar fi scris-o grăbit, pe nerăsuflate, ca să scape de tumult, de durere şi de furtună.

Însă ar fi scris-o cu tot sufletul, cinstit şi iubitor, poate şi pentru faptul că într-o zi neştiută de nimeni, într-o zi în care toate florile sălbatice ar fi avut cerul lor curat şi luminos, el se va întoarce acasă.

Chiar dacă va fi nevoit să inventeze, doar pentru el, un astfel de loc.

(...)

Delir de influenţă

S-a făcut ceasul opt. Până acum, anonima oră opt nu a avut nimic de spus, dar cu îndârjire şi fără nici un fel de remuşcare, a devenit marele ceas Opt. El, unicul, mă întoarce acasă, încercând să-mi scuture privirile de lume şi de zgomotul de sub soarele orb ce-şi ascunde apusul printre crengi. La intrare, înfiptă între uşă şi toc, o hârtie ţine de vorbă clanţa surdă. Biletul alb, împăturit în patru, râvneşte la degete. Mă ofer voluntar cu gândul ascuns că poate într-o zi voi fi recompensat, deschid şi scrisul mărunt şi nervos strigă la mine cu glas de femeie: ,,Am plecat, nu mă căuta. Singură mereu, te urăsc, nu vreau să te mai văd.”. În continuarea frazei, un cuvânt a fost ucis cu o linie strâmbă, ca mai apoi, un altul să fie măzgălit la repezeală: ,,Niciodată!”. Adică, punct, de la capăt nu există, se pare, decât pe aceste trepte pe care le urc numărând în gând.

 ,,Unu, doi, trei..”. Fără P.S.

Cumplit obicei să te speli pe mâini de un milion de ori la aceiaşi chiuvetă, totuşi, nu mă pot abţine, o fac încet, de parcă nu mi-ar păsa de chipul ce-mi rânjeşte din oglindă. Camera mea, ridicolă ca de obicei, în încercările ei de a fi primitoare, mă strigă pe nume. Nu răspund, dar ea ştie că o privesc în silă, pe furiş. Nici ea nu se mai bucură demult de nimic. Cocoţată pe masă, singurătatea face streaptease cu mişcări nepricepute. Încerc să-i cânt deşănţat, însă se prinde că o iau în râs şi se grăbeşte să se îmbrace la loc cu schimburi curate. Mă crede doar pentru faptul că încă mă iubeşte. Cu mâna stângă fumez o ţigară de proastă calitate, cu dreapta torn în pahar un coniac. Cu mult timp înainte trupul meu era o casă primitoare a sufletelor care înnoptau pe aici, acum însă, abia dacă mă mai cuprinde pe mine şi mă întreb dacă nu cumva este vina inimii mele care îşi făcuse un obicei de a împrumuta tot ce găsea dimineţile uitat pe noptieră, oricum nu mai contează, mă consolez cu gândul că se asortează perfect cu ochii ţinuţi strâns închişi din cauză de prea multă lumină eviscerată. Deznădejdea. Medicul mi-a spus că nu există tratament pentru boala de care sufăr, dar mă pot preface mort încă din timpul vieţii şi astfel voi reuşi să trăiesc mai mult, cine ştie, poate veşnic. Cuvinte măzgălite peste rutina plictiselii. Aceasta-i poziţia mea şoc, incandescentă, în formă de arc, cu care caut cu febrilitate firimituri de iluzii pe sub vârful vreunui pantof cu toc cui, însă ultima urmă de speranţă s-a şters chiar sub apăsarea obrazului meu stâng.

,,Să nu fi făcut eu nişte copii de siguranţă pentru ieşirea de urgenţă în caz de eşec?”

Ceas de perete cu ticăit electronic ca-n visele moderne. Îi scot bateria, dar timpul se scurge în continuare peste pereţi, la naiba, chiar am nevoie de un instalator, e ud peste tot de ore pierdute. Un tablou în loc de fereastră, pictorul a fost renumit mai mult pentru tristeţea sa decât pentru culori, măcar priveliştea aceasta nu muşcă, aşa cum face realitatea cu noi, nu-mi pasă când aud de aiurea, că uneori toţi suntem uşi în loc de ferestre, nu este mortal îmi spun, am încercat pe pielea mea de atâtea ori şi uite că n-am murit, m-am ales doar cu răni uşoare şi o imensă sperietură de viaţă, dar până la urmă inima s-a pietrificat şi am scăpat de dureri, e mult mai bine aşa, pe-ntuneric. Să mai pun puţin coniac peste Deep Purple, vreau să simt noaptea ce-şi toarce în blană nepăsarea, doar ea ştie că mă păstrez abandonat pentru că aşa vreau, nu pentru că nu aş putea altcumva (pe cuvânt). Dar cuvântul întreg zace lângă mormanul de cuvinte dezmembrate, gata de a fi aruncat în groapa comună a cuvintelor fără adăpost, nu eşti tu de vină, trebuia să te fi uitat la termenul de garanţie, nu ai putut sau poate nu ai mai vrut, acum nici asta nu vrei să mai vezi măcar, că nu eşti tu de vină, sunt eu cel bolnav de faptul că pereţii născuţi din pereţi drepţi sunt malformaţi de rotund, cu mine în centru distanţa-i egală, fără tine în mine, devine totală, pe diagnostic, neciteţ, mai stă scris : ,,Suferă de o boală gravă a sufletului”, în paranteză, ,,incurabil, recomandăm nu atingeţi!”, ei nu ştiu că eşti doar tu, întreagă în mine, cu toate fazele tale, primară, secundară, terţiară, le vreau şi pe celelalte dacă mai sunt, nu-mi este ruşine că sunt nebun, nu aş putea fi sănătos fără să fiu bolnav de tine, nu vreau să mai scrii bilete cu mâna stângă, dacă poţi nu le mai scrie deloc, vino şi aşeză-te-n colţ lângă sobă, aşteptă-mă să mă întorc de la slujbă cu pâinea de graham învelită în ziar, am luat şi parizer, deşi ştiu că nu-ţi place, dar nu avea rest şi mi-a pus ,,o sută de grame”. Nu, pisoiul de o lună ce toarce în buzunarul de la palton nu l-am furat, frigul probabil l-a rătăcit printre faruri aprinse şi nemiloase, m-am gândit că ţi-ar plăcea să-l ai, ţi-l dăruiesc. 
,,Bună dimineaţa, iubito, nu te mai vreau oglindită în fereastra în care ninge fără culori, scriind bilete cu mâna stângă, te rog, dacă poţi, nu le mai scrie deloc, eu sunt tot aici în colţ lângă sobă, te rog iubito, dacă mai poţi să mă auzi, nu mai scrie deloc.”