Ne jucăm ?

 

Ce spui ? Ne jucăm de-a fericirea ?

Uite ! Am deja un plan !

Tu, mai întâi,

trebuie să închizi ochii

și să te întinzi pe spate,

închipuind priveliști

și zâmbete curate.

Eu, am să cred că

tu mă vezi mare, luminos,

și dorindu-mă nebună,

am să mă cațăr pe tavan,

în formă de imensă Lună !

Trebuie să râzi acum

și să spui ca și cum

ai vorbi în somn:

Hai Lună, dansează !

Rotește-te cu mine,

amețește-mă și dăruiește-mi

bucuria gândurilor bune,

înalță-te spre înalt

și scufundă-te...

în mine !

Negustorul de iluzii

 

Hai, oameni buni,

nu treceți nepăsători !

Sunt negustorul crâncen

ce vinde la tarabă,

visele ce-ați vrea s-aveți !

Și sentimente ?!

Ohoo... o grămadă !

Ce abundență de trăiri intense...

Și deșertăciune ?

Desigur ! Câtă vrei !

Doriți și remușcări tardive ?

Sigur c-avem din toate !

avem semințe de pasiuni

și amintiri frumoase.

Priviți aceste nostalgii,

sau aceste remușcări uriașe...

sau poate doriți mai mult,

acești ciorchini de iluzii coapte !

Serviți, vă rog,

e pe-ncercate !

Uneori

 

Uneori știu să zbor,

uneori simt că mor,

uneori sunt zi,

uneori adulmec noapte,

uneori cresc din urlet,

uneori sunt șoapte,

uneori știu că eu,

deseori sunt tu.

Dar mereu căzând

în golul dintre spații,

inspir adânc pân' la durere,

prăbușirea,

răbufnirea

și durerea surdă,

pentru că

uneori mor liniștit,

uneori calc pe ape,

uneori visez nerostit,

cuvântul care ne desparte.

Dar mereu căzând

în golul dintre spații,

mă sting arzând de vii,

cele din urmă,

netopite gratii.

Uneori eu...

deseori tu.

Încă nu am o denumire pentru tine (dar mă simt de parcă aș aparține cuiva)

 

Am venit (din nou) acasă !

Arunc cheile în coșul din hol,

din baie se aude apa curgând,

luminile sunt aprinse la maxim,

Nickelback regulează hard difuzoarele:

Million Miles An Hour !

Mă așez pe ultimul scaun rămas întreg

după scandalul de ieri noapte,

incredibil ce sticlă rezistentă

fac ăștia de la Jack Daniel's !

Aud cum se revarsă apa din cadă,

ador ce-a mai rămas din bucătărie,

ai dreptate,

simplu e mai bine.

Pot completa ?

Mulțumesc, mai bine deloc.

Pași umezi pe hol,

cadrul ușii mă surprinde brusc,

are ceva gol în el,

trupul tău

și...

(unde dracu' am pus erecția aia ?)

Te-ai sinchisit ?

Dap-dap, dap-dap-dap !

Mi-a fost dor de tine prostule !

Poți mai mult de atât,

hai la bară să te văd,

bagă text, ține măsura:

dum-dum, dam-dam-dam,

deci poți da ?

Da' nu vrei...ahaa...

mi-ai văzut pe undeva ciorapii cu adeziv ?

Mai este ceva de băut în casa asta ?

Vrei scandal din nou ?

Scandal ?

Fuck ya...

Millions Miles An Hour !

Dă muzica aia mai tare !

Vino aici, nebuno...

Ne,ne,neee...

Vino tu !

Uneori, dimineața devreme, când mă trezesc intenționat înaintea ta ca să te pot privi în voie, am senzația că aparțin cuiva. Însă am hotărât să nu vorbesc nimănui despre asta, nici măcar mie însumi, până ce nu o să am și o denumire pentru tine.

Balans

 

Sunt același tăcut dansator

al Lunii pline răsărind,

cu brațele întinse și ochi mari

umeziți de blândețe,

cu vântul veșmânt ard

strălucind peste malurile

aplecate sub sălciile albe,

de câtâ vreme a trecut

peste ele, peste mine.

Un pictor dumnezeiesc

alungat de culorile timpurilor trecute,

ajuns în sărăcie de-a pictat

noaptea doar în alb și negru.

Dulce scufundare abisală

în străveziul nălucirii,

permanent și fatal atras,

te iubesc atât de mult

straniul meu balans.

Mă faci să mă transform

în ramuri plutitoare

pe apa învolburată în spume

a râului ce am creat

din infinite lacrimi arzătoare.

Cât de mult am crescut înălțându-mă

și cât de risipit în zări,

împodobit cu amplele ecouri

străbat un vis nemuritor,

păstor al grotelor adânci

în care se mai aude încă

susurul nepăsării ce-a creat

atât de iubit...

și urât mereu

nedespărțitul meu

balans.

Tăcerea

,Şi-ncet cântăm, de parcă fiecare

S-ar teme să-l audă pe celălalt."

A. E. Baconsky

 
Nu te-am mai văzut de multă vreme. Nu-mi place să nu te văd, dar n-am nimic a-ţi spune, nimic din ceea ce cu adevărat aş vrea să-ţi spun, tăcerea ta este istovitoare, aşa că pentru încă o dată în seara aceasta depăşesc locul unde trebuia să fie intrarea în sufletul tău şi fac prima la dreapta, pe o altă stradă, unde ştiu că este o cârciumă tristă, nu-mi plac birturile de cartier însă aceasta are ceva special, este a treia în care intru pe ziua de astăzi, cu capul plecat, ferit de privirile altora, comand la bar, nu-mi place cum mi se vorbeşte, nu-mi plac cei aşezaţi ici şi colo, la mesele lor murdare, nu-mi place ce beau, numai solitudinea îmi spune că mă înşel în privinţa acestor lucruri şi o cred deseori, nu-mi place însingurarea, însă ea are întotdeauna dreptate, mă aşez la fereastră, e frig înăuntru şi afară, aceiaşi iarnă repetabilă, seacă şi ostilă, nu-mi place iarna, indiferent că zace aruncată în stradă sau este mâzgălită în felicitările ridicole, de o mişcătoare ipocrizie, totuşi, poate fi amuzant ceasul spălat cu şampanie şi îmbuibat cu fursecuri din paiete, când oamenii îşi pun sfori scurte la mâini şi la picioare şi trag toţi în acelaşi timp cu îndârjire, strigând lucruri în care nu cred atunci când sunt cu adevărat singuri, se iubesc şi se urăsc în acelaşi timp, cu convingere şi solidaritate, dacă li s-ar lua dintr-o dată cuvintele referitoare la nimic, oamenii ar fi nevoiţi să vorbească în şoaptă, s-ar naşte adevărate cruciade împotriva celor care tac, eu te-aş apăra, desigur, convins că ştiu ce fac, probabil de aceea mi se cere discret să plătesc doar pentru că este schimbul lor de tură şi se face casa, nu-mi place să plătesc dacă nu-mi place ce beau, nu-mi place să plătesc dacă nu-mi place să călătoresc cu autobuzul, nu-mi place să merg pe stradă dacă nu-mi place ce văd, aşa că rămân mai departe la masa înlemnită în aşteptare, privind pe fereastră la noaptea ce se holbează la mine, nu-mi place întunericul, nu mi-a plăcut nicicând, seamănă prea mult cu tine şi cu mine strânşi fără cuvinte în braţele singurătăţii, te-am bănuit de bucurie dar, nu a fost aşa, m-am înşelat, tu mi-ai spus atunci, Taci, te rog! şi am tăcut, pentru că nu-mi place să vorbesc dacă nu-mi place s-aud, mă surprind numărând cu grijă ţigările fumate, la fel şi apelurile tale pierdute, la masa alăturată un individ adormit vorbeşte în somn şi spune din când în când Da!, poate e acelaşi cu Da-ul! pe care tu ai vrut să mi-l spui, Nu!, îi ordon gândului, nu poate fii decât ecoul somnului tău zbuciumat ce a împrumutat tăcerea pământului nepăsător la tot ce ne place sau nu, indiferent la întrebări rătăcitoare, indiferent la iubire. Nu-mi place să nu-mi placă nimic, nu-mi place ca nimic să nu mă placă dar, acesta este, în definitiv, preţul tăcerii tale.