Această iubire a fost de
multe ori pierdută şi apoi regăsită. De ce este nevoie, atunci când iubim
profund şi intens, să ne pierdem periodic, deznădăjduit, fără speranţă? Ne
scufundăm în incertitudinea aceasta haotică, a ceea ce ar fi trebuit să fie,
ce-ar fi fost dacă...
Revenirile ne bucură şi ne
dor în acelaşi timp, redescoperim emoţia copleşitoare de care ne-a fost atât de
dor şi realizăm că am trăit mult prea mult timp fără ,,noi”, învăţăm că viaţa
ne poate face să nu existăm cu adevărat şi îndurăm cu stoicism acest ,,te
iubesc” care ciclic ne convinge că încă nu s-a spus totul, că nu s-a făcut tot
ceea ce trebuia făcut.
Cu o amplitudine de
nedescris, eşti omul care făcându-mi rău, mi-a făcut cel mai mare bine.
Pierdusem de prea mult timp înţelesurile, simbolurile şi fragilitatea.
Pierdusem materialitatea gândurilor bune şi majoritatea bătăliilor cu mine
însumi. Nu am auzit vorbindu-se de niciun armistiţiu. Ai făcut să mă doară şi ai
dat sensuri noi, iubirii şi vieţii. Te iubesc la fel în ambele sensuri. Sunt
momente când am senzaţia că te pierd ca să te pot regăsi. Această iubire
trăieşte pe fugă. Cea de pe urmă suferinţă nu mai seamănă cu prima şi probabil
că nu mai seamănă cu nimic din ceea ce ştiam că doare. Mă golesc de imagini
când mă gândesc la tine şi mă distanţez de orice fel de atingeri. Rătăcesc
printr-un hăţiş de simboluri cu un milion de înţelesuri şi toate îmi par că ar
putea fi o parte din tine sau un colţ îndepărtat de univers unde te-aş putea
afla. Fiecare chemare are vocea sa proprie şi ecourile ei amplifică solitudinea
celui ce nu vrea să-şi asculte inima. Mă surprind întinzând mâna în gol ca
pentru o atingere. Această imposibilă atingere a iubirii desăvârşite...
Dacă prin natura inefabilă
a destinului meu nu pot ocoli furtuna, dacă aceste ape adânci şi reci mă vor
înghiţi cu totul, te rog, fii tu abisul în care mă voi scufunda, trăgând în
adâncuri după mine, acest ultim început. Vreau să mă odihnesc în braţele tale
asemeni unei corăbii învinse de tumultul dureros al valurilor. Am plecat în
această lungă şi istovitoare călătorie căutând semnele existenţei tale. Sufletul
este singura mea busolă. Ea îmi indică fără şovăială polul magnetic al iubirii
tale şi drumul continuă. Mi-ai spus odată, demult, că sunt mai slab decât tine.
Aşa este. Slăbiciunea, ca şi tăria, fac parte din iubire. Te surprinzi find şi
slab şi tare deopotrivă sau pe rînd, repetitiv, compulsiv. Uneori, unii pentru
alţii, putem fi destin sau putem fi ofrandă. Cine poate hotărî, cine poate ştii
sigur? Lupta cu tine însuţi te poate face să fii amândouă în acelaşi timp, fără
ca să îţi dai seama dacă într-adevăr vrei să fie aşa.
Într-o iubire ca aceasta,
probabil, altă cale nu există.