Balans

 

Sunt același tăcut dansator

al Lunii pline răsărind,

cu brațele întinse și ochi mari

umeziți de blândețe,

cu vântul veșmânt ard

strălucind peste malurile

aplecate sub sălciile albe,

de câtâ vreme a trecut

peste ele, peste mine.

Un pictor dumnezeiesc

alungat de culorile timpurilor trecute,

ajuns în sărăcie de-a pictat

noaptea doar în alb și negru.

Dulce scufundare abisală

în străveziul nălucirii,

permanent și fatal atras,

te iubesc atât de mult

straniul meu balans.

Mă faci să mă transform

în ramuri plutitoare

pe apa învolburată în spume

a râului ce am creat

din infinite lacrimi arzătoare.

Cât de mult am crescut înălțându-mă

și cât de risipit în zări,

împodobit cu amplele ecouri

străbat un vis nemuritor,

păstor al grotelor adânci

în care se mai aude încă

susurul nepăsării ce-a creat

atât de iubit...

și urât mereu

nedespărțitul meu

balans.