Optzeci şi şapte de zile

(fragment)

De ce optzeci şi şapte de zile? Nici el nu ştia exact. De multe ori se îndoia că ar fi ştiut vreodată. Poate pentru că de atâtea zile călătorea ca un străin printr-o lume ce nu mai îşi dorea s-o recunoască. Poate pentru că atât timp a durat acea rătăcire stranie, acea cavalcadă a trăirilor contradictorii ajunsă la paroxism. În rarele sale momente de acalmie, realiza că fugea de el însuşi, de mintea şi de corpul său de care îi era silă. Se scutura de propria existenţă ca un lepros ce nu-şi mai putea îndura boala, ca un muribund ce nu-şi putea curma suferinţele acerbe. Umbra grotescă a scârbei de lume se ridica ameninţător peste ruina vieţii sale şi fumega ca o moarte lentă. Chinul cumplit provocat de neputinţa de a se ascunde. Pulsul din ce în ce mai slab al memoriei, laşitatea cruntă, apoi agonia.

Într-o gară al cărei nume nu vrea să-l ştie, strânge în pumn biletul spre o destinaţie necunoscută,  şi păşeşte rar pe peronul de unde un alt tren va pleca tăcut şi anonim,  spre un alt nicăieri. În noaptea aceea rece, într-o lume fumurie care s-a scuturat de oameni, îşi imaginează morminte pe care au crescut înghesuite o mulţime de flori sălbatice care se luptă între ele pentru un petic infim de cer curat. Lupta monstruoasă le obligă să se ucidă unele pe altele, cerul pentru care îşi zdrelesc tulpinile ţepoase, nu ajunge să ţină în viaţă nici măcar una singură. Este o luptă în care nimeni nu câştigă. Este doar un test al morţii. Nici el, călătorul, nici nefericitele flori, nici măcar peticul acela spălăcit de cer nu ştiu nimic despre destin. În urma lor, furtunile vor mătura pustiul ce le va supravieţui şi nimeni nu-şi va mai aminti nimic. O lume de chipuri goale amuţită în îngheţ. Bucăţi imense de timp se vor prăvăli acoperind a lor mormânt. Apoi, neantul.

Optzeci şi şapte de zile a durat o poveste care l-a transformat lent şi dureros într-un călător invizibil, mut şi pregătit să înfrunte spaţiile oarbe, pline de corvoadă sufletească. Vânturile reci ale uitării îi dizolvară orizonturile. Numărase în gând toate nopţile transformate în dimineţi alburii, fără contururi, prin care întrezărea tot felul de chipuri. Chipuri fără nume, fără trăsături, însă care aveau un glas împletit din sunete ciudate, un glas ce se pierdea într-un hohot uriaş de râs, multiplicat monstruos de tenebrele minţii sale. Atunci, în grabă, îşi scufunda faţa în palme şi încerca din răsputeri să asculte liniştea din căuşul lor. Acea linişte tămăduitoare îi dădea puteri pentru mai departe. Cel mai departe!

Dacă ar fi putut scrie o carte despre istovitoarea călătorie, probabil ar fi durat foarte puţin timp. Ar fi scris-o grăbit, pe nerăsuflate, ca să scape de tumult, de durere şi de furtună.

Însă ar fi scris-o cu tot sufletul, cinstit şi iubitor, poate şi pentru faptul că într-o zi neştiută de nimeni, într-o zi în care toate florile sălbatice ar fi avut cerul lor curat şi luminos, el se va întoarce acasă.

Chiar dacă va fi nevoit să inventeze, doar pentru el, un astfel de loc.

(...)