Fereastra

Merg agale, fără chef, plouă mărunt şi rar, seara asta e caldă şi clisoasă. Starea de plictiseală mă bucură, mă simt mai uşor cu câteva kilograme de griji inutile. Tratamentul apatiei funcţionează impecabil. Traversez strada, fac la stânga apoi merg drept înainte, spre un magazin de cartier. Mă opresc brusc în mijlocul drumului şi-mi aprind o ţigară. Suflu fumul în sus, cu zgomot. Sunt înconjurat de blocuri înghesuite, cu ferestre minuscule, dezgolite. Fără curiozitate, mă uit printr-o fereastră de la etajul unu. Adolescentul cocoţat pe şifonier gesticulează explicativ. Tănara ce stă pe marginea canapelei îl priveşte şi râde aferat, probabil minunându-se de capacitatea ei de a se amuza forţat. În sine pare convinsă că prietenul ei este un bou. Nu este primul, nu este singurul. Altă fereastră, altă preocupare. În bucătărie, o tipă se plimbă de colo-colo. Ţine telefonul între umăr şi ureche,  fumează cu o mână şi cu cealaltă balanseză o cană în ritmul discuţiei. La un moment dat, lasă ţigara în scrumieră, pune cana pe marginea chiuvetei şi mută telefonul la cealaltă ureche. Ciclul se reia, însă de data asta cu râse isterice. Fereastra de alături conţine un tip care urlă la o tipă ce se chinuie să descuie portiera unei maşini parcate strâmb. El o cheamă înapoi, ea îl înjură cu poftă. El tace, ea continuă să înjure portiera. Reuşeşte s-o deschidă, aruncă poşeta pe scaun, urcă la volan, trânteşte portiera cu putere, porneşte motorul, bagă în marşarier şi loveşte o maşină parcată în spatele ei. Tipul de la fereastră o înjură, ea coboară geamul, se uită în spate şi înjură, de la o altă fereastră se aude o voce înjurând, fără absolut niciun motiv, o înjur şi eu în gând. La blocul următor, la parter, pe pervazul unei ferestre întredeschise, o pisică îşi face leneş toaleta. Din casă se aude un pis-pis-pis insistent. Tonul pare bătrân, pisica e indiferentă. Termină de lins labele şi-mi aruncă o privire plată. Nu mă pot abţine şi o pisăi şi eu. Scânceşte un miau anemic şi se lasă prinsă de mâna ce a apărut prin deschizătura geamului. Fereastra se închide, pisica dispare, mâna la fel. Privesc la celelalte ferestre, însă nu sunt decât lumini aprinse şi atât. Sau întuneric şi atât. Game over.

A început să plouă de-a binelea. Mă zgribulesc, grăbesc pasul şi mă bucur. Fără un motiv anume, doar aşa, de exerciţiu. Ajung la magazin, rezolv problema şi plec. Înapoi, pe aceleaşi urme, prin băltoacele proaspete, prin ploaia torenţială. Îmi vine în minte un fragment de melodie. Mă bucur că-mi amintesc şi textul. Fredonând în gând mi se pare că sunt la fel de bun ca şi interpretul. Mă amuză. Ce prostie. Nu mai mă obosesc să ocolesc băltoacele, nu mai am pe unde. Involuntar ridic privirea spre o fereastră, la întâmplare. Nu are draperii, este lumină, însă nu este nimeni în cameră. Următoarea. La fel. Următoarea... următoarea...

Mă opresc brusc în mijlocul drumului, în mijlocul unei băltoace, în mijlocul ploii...

Prin fereastra larg deschisă văd în camera luminată ca ziua, doi bătrâni care dansează lent. Nu se aude nicio muzică, niciun zgomot, nicio vorbă. Doar dansul lor, el o conduce tandru şi parcă plutesc deasupra podelei. Îşi ţin feţele strâns lipite una de alta şi dansează în tăcere, amândoi privind în gol, într-o direcţie necunoscută. Par desprinşi dintr-o altă lume, dintr-un ieri foarte îndepărtat. Dintr-o dată mi se pare că ploaia miroase a vechi şi nu mai face niciun zgomot. Întrega lume s-a redus la această imagine stranie, la acest dans cu sensuri de nepătruns.

Brusc, aud claxonul unei maşini şi tresar violent. Mă dau la o parte anevoie. Şoferul mă priveşte lung, nedumerit. Îl privesc şi eu o secundă, fără ca să mă intereseze chipul lui. În câteva clipe lumina albă a farurilor se pierde în ploaie.

Ridic din nou, grăbit, privirea înspre fereastră. Întuneric. Mă străduiesc să-mi dau seama ce se întâmplă, fereastra este închisă şi neagră, nimeni nu se mişcă, nimic nu răzbate în afară. Clipesc de câteva ori, închid cu putere ochii, îi deschid, privesc cu insistenţă, încercînd să focalizez mai bine. Pata de întuneric rămase înrămată în nemişcare. Totuşi, realizez că observ ceva ce nu părea să fi fost acolo până în momentul acela. O bucată de carton aşezată strâmb pe pervazul ferestrei, pe care scria cu litere mari şi inegale, De vânzare.

Brusc, sunetele ploii torenţiale revin cu putere, asurzitor. Sunt ud până la piele şi stau nemişcat în mijlocul drumului, în mijlocul unei băltoace, în mijlocul unor ferestre, în mijlocul unei lumi, în mijlocul unui vis fără sfârşit, în mijlocul unui nicăieri...

Din spatele meu, de la o fereastră, se aude vag, ca din depărtări, o voce înceată, lină, binevoitoare:

Căutaţi pe cineva?