Senzaţia aceasta am mai
avut-o cândva. Nu-mi amintesc când şi de ce. Tot ce mă face să mă simt liniştit
şi împăcat este plecarea ta. Soarele amiezii se zbate haotic între punctele
cardinale ale unei foste iubiri. Aşa numim unii dintre noi atracţia carnală
periodică. Mi s-a făcut frig aici, la umbra autocarului în care stai
nepăsătoare, numărând în gând minutele rămase până la urnirea roţilor. Cutia
aceasta de oţel ascunde un orizont firav, indecis. Cimentul peronului îmi
îngheaţă picioarele. Nu se aude nicio părere de rău, nimeni nu vorbeşte. Momentul
acela stupid în care nu ştii dacă ai sau nu, regrete. Probabil că amândoi ne
aşteptăm ca altcuiva să-i pară rău de noi. Se va întâmpla şi asta în timp însă
nimic nu este real. Prind ritmul unui cântec vechi şi număr cu tine măsurile.
Ştiu că la un moment dat ai tras cu ochiul spre mine şi m-ai văzut. M-am văzut
şi eu odată cu tine şi nu mi-a plăcut. Într-un final, motor diesel pornit, fum
şi scrâşnet de cauciuc pe asfalt. Ştiu că acum, exact în momentul acesta,
iubeşti aceste sunete metalice şi reci. Îţi doreşti să pleci cu ele. Mergi în
pace.
Eu rămân aici cu blues-ul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu