În larg

Dimineaţa aceasta este ca o pădure deasă; mi se arată imensă, aruncându-şi verdele sclipitor, până aici, lângă picioarele mele, încrucişate sub mine; o cruce a indeciziei, un kilometraj al nemişcării, un stigmat al abandonului. ,,Până aici!” îmi spun, încercând să-mi privesc faţa în ochiul fierbinte al ceştii de cafea. Suflu în lichidul întunecat ca ochii aceia negrii să poată văluri. Simt o călătorie ce se apropie tiptil de masa mea scundă, şi-mi şopteşte cu glas răguşit:

,,Călătoreşti îmbarcat la bordul unei frunze bătrâne,

pe un lac ale cărui ţărmuri le poţi vedea cu claritate,

dar ale căror nisipuri calde, tu nu le vei putea călca niciodată.

Marinarule! Marinarule!

Fii fantoma propriei tale corăbii!

Doar aşa vei putea dura cât lumea!.”

Scot ochii din ceaşca de cafea, hotărât fiind să fac puţină mişcare, aşa că îmi plimb privirile peste pereţi; pereţii aceştia sunt curtea interioară a sufletului meu; locuim împreună de mult timp, însă numai eu plătesc chirie; cam piperată, e drept, m-am revoltat de câteva ori, totuşi, mereu am ajuns la concluzia că n-ar fi corect să plătescă şi ei, pentru că pereţii mei sunt bolnavi, au certificat de handicap - spaţiu ermetic de gradul II -, aşa că nu sunt decât eu, singurul în stare ca să ne hrănească pe toţi. În fiecare dimineaţă mă trezesc devreme, îmi rabatez bătrâna bicicletă a indeciziei şi străbat în tăcere, poteca şerpuită, până sus pe deal, unde în bătaia soarelui străluceşte pădurea deasă şi verde. Culeg bureţi cât pot de mult şi mă întorc în grabă să-mi hrănesc pereţii nesătui, care de la zi la zi devin tot mai hulpavi şi mai groşi. Şi cu cât devin ei mai groşi, pe atât mă subţiez eu mai mult. După ce i-am săturat bine şi adorm liniştiţi unul în braţele celuilalt, las totul în urmă, într-o dezordine de nedescris şi mă duc să mă plimb cu frunza pe lac.

,,Marinarule! Marinarule!

Cântecul tău pluteşte peste nesfârşirea apelor

revărsate-n ochiul blând al Lunii,

tu, fantoma corabiei bătrâne,

călătorind tăcut şi trist
în larg.”