Accidentul

Seara târziu am ieşit din casă ca să cumpăr câte ceva. Magazinaşul de cartier este la numai câteva străzi distanţă de locuinţa mea provizorie, aşa că am hotărât să merg alene, să pot profita de răcoarea serii. Ziua fusese caniculară şi diferenţa se simţea din plin. Străzile sunt aproape pustii, e o linişte confortabilă. Dintr-o curte se aude un câine lătrând, altul îi răspunde din depărtare, apoi altul se alătură ,,conversaţiei” cu sensuri numai de ei pricepute. Privesc cerul senin, singurul semn că va urma o noapte liniştită; aşa îmi doresc să fie, am mult de lucru, am deprins un obicei prost, lucrez doar noaptea până spre dimineaţă şi dorm ziua, aşa că o noapte calmă este tot ceea ce îmi pot dori mai mult. Deşi le-am văzut de zeci de ori şi de data asta privesc atent casele pe lângă trec, diversitatea esteticului – priceput de fiecare gospodar în felul lui - mă incită de fiecare dată în alt mod. Admir ce este de admirat, bârfesc ce consider că este de bârfit, desigur, în tăcere. Ajung la magazin, cumpăr ce aveam nevoie, mulţumesc cerului că nu este de serviciu ,,Cutra” – aşa am poreclit-o pe o vănzătoare stupidă, pasiv - agresivă, care în loc de rest îţi aruncă în scârbă pe tejghea, ,,cingo” -, spun servici’ uşor, aşa, ca să mă aflu-n treabă şi apuc înapoi drumul spre casă. Cu siguranţă nu am niciun chef de magherniţa aia, însă soarta a statuat solemn: nu scrii, nu mănânci! Pe bune? Şi dacă scrii, mănânci? În fine...

Păşes rar, legăn sacoşa şi vorbesc singur. Până aici nimic nou, adică totul este la fel de plictisitor şi de plat. Eu şi ,,el”. Adică eu însumi şi celălalt eu, ca să se înţeleagă.

,,De când nu ai mai scris ceva care să îţi placă şi ţie?”

Înjurătura printre dinţi care a urmat îmi aparţine.

,,De măine mă apuc serios de treabă, precis găsesc un subiect incitant, ai să vezi!”

Urmează un râs înăbuşit, răutăcios:

,,Hi, hi, hi, pe dracu de măine, poate poimâine, răspoimâine sau mai bine niciodată, hi, hi, hi!”

,,Du-te dracului, n-auzi?”

Şi tot aşa, circul ăsta continuă până când unul dintre noi oboseşte sau pur şi simplu se plictiseşte şi totul este lăsat baltă. Fiecare se întoarce în deplină pace la treburile lui.

Cum ,,cearta” aceasta domestică mi-a absorbit cu totul atenţia, inevitabil – acest tip de inevitabil funcţioneză ireproşabil doar în cazul meu - s-a produs un accident. De fapt, două: primul, de o gravitate mai mică, adică, m-am ciocnit frontal cu un om care venea din sens opus şi al doilea, mult mai grav – aproape o catastrofă – am scăpat din mână sacoşa în care, printre altele, era şi o sticlă de ,,apă rusească tare”, care în contact cu asfaltul a făcut... POC! Mi-a venit să plâng! Sărmana mea sticlă, înfiiată cu ultimul mărunţis dibuit prin buzunare, zăcea moartă pe caldarâm. Ultima picătură de viaţă i se scursese nemilos spre gura de canal de lângă bordură. Am ridicat înverşunat ochii înspre ,,criminal”, decis să-i cer socoteală cu formula clasică ,,De ce nu te uiţi bă pe unde mergi?” însă n-am apucat să mai rostesc nimic pentru că... surpriză: ,,asasinul nu era un om ci o femeie, mai exact o tânără fată care a rostit pe nerăsuflate:

,,Scuze, vă rog să mă iertaţi, îmi pare atât de rău!”

Ceee? Scuze? Păreri de rău? Ce să fac eu cu astea? Eu vreau sticla mea! tună înlăuntrul meu un glas tenebros şi ameninţător. Cum însă la majoritatea bărbaţilor cuvintele pe care le rostesc sunt exact opusul a ceea ce gândesc, nici eu nu mi-am propus să fiu o excepţie şi am replicat cu strângere de inimă:

 ,,Nu-i nimic, domnişoară, se mai întâmplă”.

,,Vă rog încă o dată să mă scuzaţi! Eram dusă pe gânduri şi pur şi simplu nu v-am observat”, insistă ea, părând sinceră.

Eu, monument de ipocrizie, prind momentul – foarte prost ales, dealtfel – să mă dau în stambă:

,,Insist, eu sunt de vină; am fost neatent!”

Din adâncul meu se ridică până la urechi o voce – ştim noi a cui – care mă întreabă cu un ton suav:

,,Bă, eşti prost? Tu te auzi vorbind?”

 Dar abia acum cade bomba:

,,Vă rog să-mi permiteţi să vă acopăr paguba, m-aş simţi mult mai bine. Pot face asta?”

,,Băi, asta-i în româneşte?” mă întreb în gând. O clipă am crezut că m-am tâmpit sau m-am teleportat undeva pe o planetă străină. Păi, unde şi când s-a mai pomenit aşa ceva? Să dea unul peste tine, să-ţi facă praf ,,zarzavaturile” şi să-şi ceară iertare oferindu-se în acelaşi timp să te şi despăgubească.

,,Vă rog?” insistă ea.

O privesc pentru prima oară cu atenţie; statură medie, părul lung şi ondulat – şaten, cred – culoarea ochilor a rămas neidentificată, îmbrăcată sport, îngrijit, cunoscătoare a limbii române, într-un cuvînt, drăguţă.

Am răspuns timid ,,da” în acelaşi timp în care un gând tâmpit îmi traversa tigva:

,,Şi dacă era urâtă ce făceai, o refuzai?”