,,Nu mai pot!”
aş fi vrut să urlu în pâlnia durerii, dar rafalele de tăcere ce-mi măturau
creierul decelerat îmi înnodaseră gâtul alungit într-o triadă de nepătruns.
Toate furtunile umane ce-mi zguduiau globii oculari, clădeau eşafodajul
zădărniciei de a trăi oricum şi cu orice preţ în ritualul desperecherii de
maşinăria diabolică ce macină în tihna-i grotească, cu un huruit asurzitor metabolismul
sentimental mutant şi anacronic. ,,Blasfemie!”
şuiera ameninţător vântul prin găurile căscate în pereţii himerici de carne vie
cu care încercam haotic să învelesc picioarele amputate ale condamnatului la
destin predefinit. Pendulul roşcat trup al timpului pierdut continuă să se
dezgheţe în nesfârşite plete lungi de murmur surd. Stăteam în apa ceasului meu
rece ca gheaţa, catalizatorul organic al dizolvării eterice, scufundat în
efervescenţa sufletului pereche cu neantul. Păpuşa dezmembrată a realităţii a
rămas între noi aruncată pe spate, cu rânjetul acela oribil alături de mâna
descompusă a trădării de sine.
,,Nu doare!”, îmi repet ronţăind gonia. ,,Experimentul a fost un eşec! Nu mă pot reîncarna în nemuritor,
lăsaţi-mi timpul măcar să-mi pot învăţa pe de rost rolul de Nimeni!”.
,,Tăcere!” urlă întunericul
ce-mi ţâşnea prin toţi porii ca nişte cuie enorme, răstingnindu-mă fără milă pe
unicul tablou de grimase ce-l mai purtam în loc de chip. Ecoul solitudinii se
sparse în adăncurile fiinţelor miraculoase, nemişcate cariatide stranii,
privind în lumina lăptoasă, toate cu palmele făcute căuşuri la găvanele
ochilor.
,,Ale cui sunt tălpile acestea
desenate în cenuşă?”
Lanurile de statui străluciră brusc în vidul sufocant, iar una dintre
ele întoarse imperceptibil capul spre mine. La picioarele lor cântau măştile
goale, imitând spart dansul chipurilor vii de odinioară. ,,Nu ţipa!” mă implorai, sângerând fluvii de tenebre.
Noaptea ridică umerii a nedumerire şi râse demonic.
Printre ruinele fumegânde ale unei existenţe cubice, bântui
ca un orb cu mâinile fluturând înainte, căutându-mi soarta-daltă ca să-mi pot
scrie epitaful, acest ridicol obicei de a cerşi aducere aminte celor ce n-au
trăit nicicând mai departe de ei. Nimeni nu a vrut vreodată să ştie cu adevărat,
morţii nu sunt acolo în deşertul de sticlă unde exersezi tu mersul în genunchii
tociţi, cu cioatele mâinilor agăţate de cerul incert, ei cotrobăie nebănuit de
aproape prin mine, strigătul prăbuşirii o simt pe pleoape arzând, poveştile lor
îmi umblă pe sub pielea crescută-n piramide de stafii amare. Doar pendulul
continuă să se dezgheţe la nesfârşit, purtând pe oglinda lui fantoma unui
nufăr-simbol, simfonie a unei vieţi ce nu-mi mai spune demult nimic, doar
zâmbeşte absent, a aducere-aminte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu