Viscoleşte de parcă lumea
ar vrea să de termine în noaptea aceasta şi nimeni nu mai rosteşte vreun
cuvânt. Nu se mai aude niciun ,,te iubesc”, nu se mai simte niciun ,,mi-e dor
de tine”. În semiobscuritatea ninsă nu se mai distinge decât vântul ce poartă
nişte gânduri casante şi mugetul albului de nepătruns. Singurul contrast rămas
în acest peisaj dezolant este un pian negru în mijlocul unei lumi neînchipuit
de albe.
Acest anotimp complementar
care este nefericirea... câte solstiţii vei mai rătăci? Toate orele risipite în
încercarea de a afla ce contează mai mult şi mai mult, îşi plimbă stafiile
peste florile de gheaţă ce nu contenesc să apară peste tot. Acest ,,tot”
încremenit într-un frig cumplit, în care nu mai există ,,orice” şi nu se mai
ştie de ,,oricum”. Poate este mai bine aşa: alb, rece, casant. Trebuie învăţat
pe de rost acest labirint de gheaţă, straniu de transparent, nefiresc de
subţire.
Apăs încet clapele unui
pian mut închipuid un cântec al nămeţilor, un lied al viscolului ce zguduie
acest labirint ce are viaţa sa proprie. Nu s-a conceput vreo ieşire, nu există
vreun ascunziş, doar cotituri şi finaluri de coridor.
Ici şi colo, perechi
îndrăgostite mincinos dansează tăcut dansul nefericirii.
La pianul acesta bătrân, cu
clapele sale îngălbenite de atâtea atingeri frivole, cânt povestea crivăţului
ce a vrut să termine lumea.
Dincolo de el, estompate în
deşertul de umbre, perechi îndrăgostite, transparente şi mute, dansează
mincinos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu