Într-un colţ de privire, un
tren de marfă vălureşte,
oprit la semafor.
Dincolo de el, vântul
crestează câmpia cu picături minuscule de iarnă.
Frigul nu mai sperie.
Ciulinilor nu le este teamă
de ger şi de năpastă.
Asemeni oamenilor care dau
faliment, se fac ghem şi tremură în singurătate.
Solitudinea lor are o mie
de definiţii.
Sub imensa greutate a
culorii verzi, locomotiva se pune în mişcare anevoie.
Vagoanele îngheţate refuză
să se desprindă de şine, totul devine diform, estompat şi confuz.
Mecanicul strânge cu putere
manetele şi priveşte depărtările.
Ochii lui au culoarea
nopţii.
Şi noaptea are o mie de
culori.
Caut!
Până acum am găsit doar copaci
uscaţi.
Nu am voie să spun numărul
lor până când mecanicul nu se va opri din plâns.
Nu am voie să mă opresc din
căutare până când ultimul vagon al acestui tren nu va fi trecut de orizont.
Nu am voie să nu caut cele
o mie de definiţii printre cele o mie de culori.
Însă îmi este îngăduit, ca
din când în când,
Să-mi fie frig!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu