Umbra

Eu sunt prima şi cea de pe urmă umbră aruncată-n falduri magice peste orele tale

mute şi însingurate, fără de nume şi părăsită de glas.

Umbra pe care-n grabă la plecare ai uitat s-o mai iei după tine,

peticită şi săracă, fără destinaţie, fără de trecut.

Umbra ce te privea goală, și cu care făceai dragoste când disperarea

iţi desena simboluri masculine dureroase pe trupul uns cu regrete aromate,

umbra ce te însoţea umilă-n urma ta când te duceai să priveşti fluviul în apusuri violet,

pe care o aruncai în ape, cu o curiozitate diabolică, să vezi dacă se îneacă sau nu,

care vălurea pentru plăcerea ta tristă, oglinzile depărtărilor ce le împungeai cu degetul

şi apoi zâmbeai cu tot cerul senin pe care ai putut să-l aduni pentru zilele

când vei fi femeie şi vei iubi.

Umbra care te purta înapoi spre casa aceea pe care nu ţi-ai dorit-o niciodată,

ultima fără de odihnă, prima ta durere.

Te mai aşteaptă încă ascunsă în inimile copacilor ce-ţi repetă numele

cu silabe de crengi amare...

Tu, tu, tu,

Eu, eu, eu,

Noi, noi, noi...