La Piraţi!

La Piraţi, în Vama Veche

,,Dacă se întâmplă ceva rău, bei ca să uiţi; dacă se întâmplă ceva bun, bei ca să sărbătoreşti; dacă nu se întâmplă nimic, bei ca să se întâmple ceva."

Charles Bukowski

Ajuns în dreptul localului meu preferat, nu mă pot stăpâni să nu încalc promisiunea ce mi-am făcut-o ca măcar în acest an să procedez în ordinea firească a lucrurilor, adică să instalez mai întâi cortul şi pe urmă să stau la o bere (?) ascultând muzică bună în compania cunoscuţilor. Ştiu că dacă am intrat, este pentru ore bune, pentru că locul acesta este mai puternic decît un magnet. Am trecut de zeci de ori prin încercarea de a rezista tentaţiei şi a fost în zadar. Aşa că ce rost are să mai încerc încă o dată ceva sortit eşecului? Aşadar, calc hotărât pe ,,parchet”  şi mă îndrept către o masă să-mi las bagajul greu. Ca întotdeauna, aleg una mai retrasă, lângă intrare, la umbra unei boxe suspendate, unde pot fi singur, eu şi muzica. Nu pentru că aş fi un însingurat, ci pentru că uneori simt nevoia să stau de vorbă cu gândurile mele sub mângâierea unor melodii iubite. Desigur, îl remarc pe patronul acestui faimos local, mare amator de muzică bună. Atent şi amabil ca întotdeauna. Îl salut, cum este şi firesc, doar lui îi datorez în mare parte, ceea ce obişnuiesc eu să numesc, latura muzicală de calitate a Vămii Vechi. La bar, un cunoscut, Cristi, surâde complice :

- Ce mai faci omule? Din nou în ,,ring”?

E o adevărată plăcere să-l revăd pe acest vechi cunoscut, mereu jovial şi amabil cu toată lumea. Îi răspund pe acelaşi ton vesel, marcat de emoţia reîntâlnirii :

-Da, man! Cu forţe din cele mai proaspete şi. ..rock'n'roll!

-Ca de obicei?

-Da, te rog.Un Stejar rece.

Iau berea şi mă îndrept către masă. “Hush” a lui Deep Purple se face auzit. Iubesc piesa asta şi împreună cu celelalte lucruri care îmi însoţesc viaţa, mă face să mă bucur din plin. De mine şi de alţii. Mă gândesc că, uneori îţi trebuie atât de puţin ca să poţi fi fericit. Clienţii vin, barul se umple şi cu greu mai poţi găsi o masă liberă în ciuda faptului că spaţiul este destul de mare. Chiar la masa la care stau eu s-au aşezat două cupluri care se străduiesc să se hotărască cu privire la ce să-şi ia de băut. Până la urmă, tot bere. Privesc în jur şi observ că mai mulţi cunoscuţi şi-au făcut apariţia, ne salutăm şi schimbăm câteva amabilităţi. Cred că acesta este singurul loc pe care îl cunosc, în care poţi fi ambil fără ca să fi şi ipocrit, în acelaşi timp.Urmează “Stairway to heaven” şi berea curge. Sunt la a patra sau a cincea şi mă simt mult mai uşor. Până şi muzica o aud mai bine. Ale naibii simţuri… Un tip cu care mă cunosc de ani de zile mă vede şi mă invită la masa la care stătea cu încă patru-cinci prieteni, în mare parte, cunoscuţi mie. Accept invitaţia şi după un mic ocol pe la bar, de unde racolez o altă bere rece, mă aşez la masa lor.

- Salut! Ce mai faci, nu te-am văzut de multişor, pe unde ai umblat?
- Asta e, că n-am prea umblat. Am stat mai mult singur, ştii tu, ca să pot scrie. Am avut destul de

mult de lucru anul acesta. Dar tu?

- Cele obişnuite, coane; nimic nou sub soare. Muncă, frecţii... oleacă mai bătrân, atâta tot.
Trase din ţigară cu poftă. Ochii îi luciră pentru un moment în lumina jarului. Are dreptate, gândii. Până la urmă, singurul adevăr evident este că îmbătrânim constant şi, mereu cu gândul la tinereţea sufletului, nu ne dăm seama de foarte multe lucruri care ni se întămplă. Am iubit dintotdeauna cuvântul ,,paradox”, recunosc însă că uneori mi-e teamă de sensul pe care acesta îl are. Câţi alţii ca mine mai luptă această teamă? Oare câţi oameni în această lume mai încearcă din răsputeri să-şi câştige propria prietenie? Cred că singura cale pentru a realiza asta este să nu laşi visul să moară. Am scuturat din cap ca să alung aceste gânduri, nu este nici locul şi nici momentul să mă las în voia lor. Atmosfera este pe placul meu din toate punctele de vedere, ador să văd oameni fericiţi şi aici se pare că am ocazia să mă bucur şi eu odată cu ei.

 “Rock'n'roll forever!” ne urăm în gura mare în timp ce ciocnim berile. Parcă mai tare - sau mi se pare mie? - se aude acum o piesă de Whitesnake, favoriţii mei de-o viaţă. Pe culoarul dintre mese nişte tipi se agită, scuturându-şi pletele şi trăind muzica până la ultima notă. La masa alăturată celei la care stau eu, se râde în hohote. “Long live rock'n'roll!”, mai strig odată cât mă ţin plămânii, dându-mi seama instantaneu, că m-a luat flama. Mă bufneşte şi pe mine râsul; ei şi ce?

Doar suntem  în Vamă, La Piraţi!.