O faleză în ochii tăi (Arlechinul)

De ce nu-mi plac după-amiezile de duminică? La această întrebare am căutat foarte mult timp un răspuns fără a putea găsi vreunul, în toţi aceşti ani tumultoşi în care am dat curs tentaţiei de a trăi fără a ţine cont de vreo regulă sau de vreun principiu, percepute de mine ca fiind acerbe măsuri disciplinare menite să mă îngrădească, indiferent că îmi erau sugerate sau impuse. Această teamă de îngrădire era pentru mine acelaşi lucru cu a fi pedepsit cu izolarea, închis undeva departe de orice fel de exteriorizare, de trăirea extremă a realului sau a magicului până la limită, acea dulce epuizare, echivalentul abuzului emoţional de care, fără să pot ascunde, eram dependent până în măduva oaselor. După cum mulţi dintre noi o ştiu, tumultul efervescent al trăirilor rebele scade odată cu vârsta, făcând loc uşor introspecţiei, calmului autodisciplinator, cine spunea că sfârşim, într-un final, să fim ceea ce am urât mai mult în tinereţe? Este incredibil cât de singuri se pot simţi unii oameni şi cât de nefericiţi sunt, totodată, în mijlocul sau mai bine spus în cadrul familiei lor, undeva pe la 60-70 de ani, când conştientizează într-un târziu, după un decenii de anacronism, că nu mai pot ţine pasul cu nimic din ce-i înconjoară, sfaturile lor sunt desuete, nu se mai pot raporta la realitatea necruţătoare care goneşte cu viteza unui bolid pe străzile întortocheate ale unei societăţi în permanentă schimbare. Nu vreau să se înţeleagă că trebuie să ai o anumită vârstă ca să simţi acea singurătate sfâşietoare cu toată suita ei de trăiri contradictorii, epuizante. Eu, de exemplu, am trăit o întreagă viaţă cu acest sentiment înfricoşător, o angoasă indescifrabilă, care, mereu la pândă, m-a făcut să conştientizez o insecuritate totală şi de durată. Efectele ce au urmat? De cele mai multe ori concretizate în trăiri de neînţeles, reacţii imprevizibile şi abandonuri inutile şi dureroase, avide de ofrande trupeşti şi sacrificii.

În acea după-amiază de duminică stăteam cu ea, pe o treaptă săpată în faleza de pământ galben, în faţa mării calme şi a unui soare imens în asfinţit. Era o vară târzie şi toridă, colorată ciudat într-un galben-roşcat şi în jur miroasea a ciulini şi lut proaspăt. Nu ne spuneam nimic, doar stăteam aşa, cu ochii închişi şi fiecare se gândea la ceva nedefinit, pândind un cuvânt sau un gest al celuilalt. Dar nici unul nu făcea acest lucru. Stăteam nemişcaţi ca două statui în adierea brizei calde care ne învăluia plăcut, creându-ne un ciudat sentiment de confort. Nu ştiu cât a durat tăcerea noastră, timpul însuşi se estompase, la fel şi puterea mea de a recunoaşte că îmi era cumplit de greu să recunosc că nu vroiam să o pierd, nu mă puteam despărţi de ea aşa, pur şi simplu, ca de o haină pe care nu-ţi mai place să o îmbraci. Dar hăinuţa aceea cu ochi căprui şi mari de copil inocent îmi rămăsese prea mică şi nu mai încăpeam în ea decât cu o mică parte a sufletului meu, care se transformase repede şi pe nesimţite dintr-o colibă umilă a trăirilor copilăreşti, într-un ditamai hotelul de dorinţe extravagante şi exotice, ameninţător de mature. Nu puteam recunoaşte acest lucru nimănui, dar o simţeam arzând în interiorul meu, hrănindu-se cu o parte din mine pe care eu o simţeam ca fiind cea mai frumoasă şi nevinovată. Totuşi, inedită era senzaţia de putere pe care mi-o crea acestă trăire a nedefinirii, aceşti zorii ai masculinităţii timpurii. Metamorfoza era dureroasă, , straniu de plăcută. Ea a vorbit prima. Glasul îi tremura imperceptibil şi o uşoară cutremurare m-a petrecut auzindu-l. ,,Aşadar vei pleca, nu?”Am încuviinţat uşor, aplecând capul. Pentru ea, care avea privirea întorsă spre alte zări, răspunsul meu a fost doar o tăcere. ,,Vei fi precum vântul călător”, îşi spuse în timp ce se ridica în picioare ca să vadă mai bine cei câţiva pescăruşi ce-şi desenau zborul pe linia subţire a orizontului. ,,Vânt călător”, repetai în gând. Îmi plăcură mult cuvintele. ,,Voi fi mereu vânt călător!”Aş fi dat orice pentru un motiv, pentru o justificare care să mă scape din ghearele acestui sentiment culpabil, din această neputinţă de a ierta. Plecam din viaţa ei tânără doar pentru faptul că voiam mai mult, pentru că ea nu apucase încă să afle ce înseamnă pentru un bărbat ,,mai mult”, iar eu mă simţeam singur, din ce în ce mai singur. Un fior rece m-a făcut să-mi amintesc mişcătorul vers din poezia Iarna a lui Ono Tazaburo:

,,ştii oare cât de şubred e adevărul pe care numai

cuvintele l-adeveresc?”

Soarele continua să se scufunde în braţele nesfârşite ale mării, iar pescăruşii se apropiaseră atât de mult de noi, încât le simţeam fâlfâiturile aripilor în inimă. ,,Poate mă voi întoarce într-o zi”, am încercat să spun, dar cuvintele mi s-au frânt în gât. Am întins mâna în cautarea mâinii ei, însă golul dintre noi doi făcea ca orice mişcare să îngheţe. Am fugit cât am putut de repede înapoi în mine când ea a început să plângă. S-a aşezat lângă mine încercând să mă cuprindă cu braţele ei micuţe. Nu ştiu de unde am avut atâta putere ca să mă ridic brusc în picioare, scutururându-mă de ea şi de îndoiala mea. ,,Voi pleca acum…”, am spus, şi nodul din gât se transformă într-o imensă sferă de foc. Soarele se înecase în mare şi pescăruşii se risipisiră dincolo de coasta piezişă a falezei. Am urcat anevoie cărarea ce ducea la drumul principal, lăsând-o în urma mea plângând, aşezată pe treptele crescute strâmb în faleza de pământ galben.

Era într-o apoteotică şi cumplită după-amiază de duminică.

Prins în plasa portocalie a bătrâneţii mele, aud în fiecare duminică de după-amiază strigătul ei din josul falezei galbene ce-mi tremură în fereastra ochiului meu rece, prea demult neclipit şi însingurat:

,,Te rog nu pleca singur! Ia-mă cu tine!”

Doar plânsul ei îmi mai zguduie uneori ferestrele spălate de ploi.

Restul este o imensă tăcere.

Şaptesprezece ore de tăcere

Şaptesprezece ore de tăcere, atât a durat copilaria noastră neştiută de nimeni;
 îţi mai aduci aminte ?

Atât şi nimic mai mult au durat şi apusurile noastre în serile de vară târzie în care te priveam, ţinându-ne de mână, vinovaţi ca doi copii care chiuleau de la şcoală prin fereastra deschisă a sufletelor pereche. În tot atâtea ore şi nimic mai mult, m-ai învăţat să tac şi am iubit s-ascult toamnele venind tiptil cu frunzele lor de tâmple galbene de amintiri şi dor. În şaptesprezece ore de tăcere adâncă mi l-ai citit pe Baconsky suficient cât să dureze o viaţa şi ceva, acompaniată de depărtările rotunde şi pline în formă de Vivaldi. De aceea, din toate aceste ore ce-mi fac tâmplele să plângă, nu vreau decât două: cea a despărţirii noastre şi, cealaltă, orfană blândă a nesfârşitelor noastre regăsiri.

La Piraţi!

La Piraţi, în Vama Veche

,,Dacă se întâmplă ceva rău, bei ca să uiţi; dacă se întâmplă ceva bun, bei ca să sărbătoreşti; dacă nu se întâmplă nimic, bei ca să se întâmple ceva."

Charles Bukowski

Ajuns în dreptul localului meu preferat, nu mă pot stăpâni să nu încalc promisiunea ce mi-am făcut-o ca măcar în acest an să procedez în ordinea firească a lucrurilor, adică să instalez mai întâi cortul şi pe urmă să stau la o bere (?) ascultând muzică bună în compania cunoscuţilor. Ştiu că dacă am intrat, este pentru ore bune, pentru că locul acesta este mai puternic decît un magnet. Am trecut de zeci de ori prin încercarea de a rezista tentaţiei şi a fost în zadar. Aşa că ce rost are să mai încerc încă o dată ceva sortit eşecului? Aşadar, calc hotărât pe ,,parchet”  şi mă îndrept către o masă să-mi las bagajul greu. Ca întotdeauna, aleg una mai retrasă, lângă intrare, la umbra unei boxe suspendate, unde pot fi singur, eu şi muzica. Nu pentru că aş fi un însingurat, ci pentru că uneori simt nevoia să stau de vorbă cu gândurile mele sub mângâierea unor melodii iubite. Desigur, îl remarc pe patronul acestui faimos local, mare amator de muzică bună. Atent şi amabil ca întotdeauna. Îl salut, cum este şi firesc, doar lui îi datorez în mare parte, ceea ce obişnuiesc eu să numesc, latura muzicală de calitate a Vămii Vechi. La bar, un cunoscut, Cristi, surâde complice :

- Ce mai faci omule? Din nou în ,,ring”?

E o adevărată plăcere să-l revăd pe acest vechi cunoscut, mereu jovial şi amabil cu toată lumea. Îi răspund pe acelaşi ton vesel, marcat de emoţia reîntâlnirii :

-Da, man! Cu forţe din cele mai proaspete şi. ..rock'n'roll!

-Ca de obicei?

-Da, te rog.Un Stejar rece.

Iau berea şi mă îndrept către masă. “Hush” a lui Deep Purple se face auzit. Iubesc piesa asta şi împreună cu celelalte lucruri care îmi însoţesc viaţa, mă face să mă bucur din plin. De mine şi de alţii. Mă gândesc că, uneori îţi trebuie atât de puţin ca să poţi fi fericit. Clienţii vin, barul se umple şi cu greu mai poţi găsi o masă liberă în ciuda faptului că spaţiul este destul de mare. Chiar la masa la care stau eu s-au aşezat două cupluri care se străduiesc să se hotărască cu privire la ce să-şi ia de băut. Până la urmă, tot bere. Privesc în jur şi observ că mai mulţi cunoscuţi şi-au făcut apariţia, ne salutăm şi schimbăm câteva amabilităţi. Cred că acesta este singurul loc pe care îl cunosc, în care poţi fi ambil fără ca să fi şi ipocrit, în acelaşi timp.Urmează “Stairway to heaven” şi berea curge. Sunt la a patra sau a cincea şi mă simt mult mai uşor. Până şi muzica o aud mai bine. Ale naibii simţuri… Un tip cu care mă cunosc de ani de zile mă vede şi mă invită la masa la care stătea cu încă patru-cinci prieteni, în mare parte, cunoscuţi mie. Accept invitaţia şi după un mic ocol pe la bar, de unde racolez o altă bere rece, mă aşez la masa lor.

- Salut! Ce mai faci, nu te-am văzut de multişor, pe unde ai umblat?
- Asta e, că n-am prea umblat. Am stat mai mult singur, ştii tu, ca să pot scrie. Am avut destul de

mult de lucru anul acesta. Dar tu?

- Cele obişnuite, coane; nimic nou sub soare. Muncă, frecţii... oleacă mai bătrân, atâta tot.
Trase din ţigară cu poftă. Ochii îi luciră pentru un moment în lumina jarului. Are dreptate, gândii. Până la urmă, singurul adevăr evident este că îmbătrânim constant şi, mereu cu gândul la tinereţea sufletului, nu ne dăm seama de foarte multe lucruri care ni se întămplă. Am iubit dintotdeauna cuvântul ,,paradox”, recunosc însă că uneori mi-e teamă de sensul pe care acesta îl are. Câţi alţii ca mine mai luptă această teamă? Oare câţi oameni în această lume mai încearcă din răsputeri să-şi câştige propria prietenie? Cred că singura cale pentru a realiza asta este să nu laşi visul să moară. Am scuturat din cap ca să alung aceste gânduri, nu este nici locul şi nici momentul să mă las în voia lor. Atmosfera este pe placul meu din toate punctele de vedere, ador să văd oameni fericiţi şi aici se pare că am ocazia să mă bucur şi eu odată cu ei.

 “Rock'n'roll forever!” ne urăm în gura mare în timp ce ciocnim berile. Parcă mai tare - sau mi se pare mie? - se aude acum o piesă de Whitesnake, favoriţii mei de-o viaţă. Pe culoarul dintre mese nişte tipi se agită, scuturându-şi pletele şi trăind muzica până la ultima notă. La masa alăturată celei la care stau eu, se râde în hohote. “Long live rock'n'roll!”, mai strig odată cât mă ţin plămânii, dându-mi seama instantaneu, că m-a luat flama. Mă bufneşte şi pe mine râsul; ei şi ce?

Doar suntem  în Vamă, La Piraţi!.