Locuiesc într-o casă al
cărei acoperiş arde cu flăcări înalte până la cer. Ard culorile serii, arde şi
marea din temelii. Apusul s-a prăbuşit ca un meteorit incandescent în sufletul
meu şi numic nu mai pare să fie la fel. Drumul care ducea la căsuţa noastră de
la malul mării s-a îmbolnăvit de rotund şi zace răsturnat în braţele uitării.
Din când în când pun mâna pe sticla ferestrei ca să simt căldura, ca să mă
conving că aşteptarea arde şi ea, că flăcările vor fi perdele fluturate de vânt
şi distanţele se vor mistui odată cu noaptea. Te-am căutat peste tot, în toate
locurile, în toate visele, în toate dorinţele, însă nu te-am aflat nicăieri. Mă
întind pe cadranul ceasornicului meu care nu mai vrea să ştie de timp, nu mai
bate ore, mă priveşte cu ochi mari şi zâmbeşte amar:
,,Tu ai căutat şi n-ai ştiut. Ai aşteptat şi n-ai împlinit. Ai iubit şi ai
ostenit.”
Locuiesc într-o casă a
cărei podele ard acum şi-n vălvătaia teribilă mi se pare că îţi pot distinge
chipul ascuns în jarul împrăştiat de furtună. Palma ta asezată pe geamul
ferestrei contorsionate de vâlvătaie pare un semn de rămas-bun. Aş vrea să fac
un pas spre tine însă podeaua arde prea tare, vărtejul culorilor incandescente
mă orbeşte, gândul că nu te voi mai vedea niciodată mă asurzeşte. Privesc disperat
după ceva care să mă ajute să înaintez spre tine, lucruri de care să mă pot
folosi ca de nişte cârje, dar nimic nu-mi mai este de folos. Totul arde cu
flăcări imense şi doare cumplit.
Am locuit odată într-o
casă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu