Acasă este întotdeauna în privirea ta

Dincolo de fereastră, noaptea curge în şiroaie. În depărtare, un mesteacăn alb desparte întunericul cu crengile goale. Luna tremură uşor, clătinată de norii asmuţiţi de vântul rece de toamnă bătrână şi demult nu mai trece nimeni pe aceste străzi. Cu capul sprijinit de geam, privesc în trecutul nostru încercând să desluşesc muzica stranie a tinereţii. Ascult tălpile tale goale păşind pe podea şi ştiu că te apropii încet de mine. Încă mă mai sperie iubirea ta, însă am învăţat s-o îndur. Acum mi se pare mai plăcut să-mi fie puţin teamă când te iubesc. Este important pentru echilibru, e esenţial pentru balans.

,,Niciodată să nu distrugi cu cuvintele ce ai creat cu liniştea” spunea Bukovski şi gândul acesta îmi spulberă chemările. Te-am rugat să înveţi să dilaţi timpul pentru noi atunci când ne iubim. Nu e greu să vorbeşti cu ochii, cu mâinile, cu nemişcarea privirii. Braţele tale calde sunt aici, acasă la ele, pe faţa mea, pe umerii mei şi poartă pe palme taina dorului de nepătruns.

Acasă este întotdeauna în privirea ta şi eu ştiu bine acest lucru.

La fel cum o ştii şi tu…